De ani de zile nu le mai citesc angajaților ce au voie și ce nu au voie să facă. Știu cum sună asta venind de la un om care se ocupă de SSM. Și totuși, de când am schimbat complet modul în care fac instruirea — de la lista de interdicții la învățarea observării riscurilor — am văzut cu ochii mei o scădere a evenimentelor și a accidentelor.

În articolul acesta îți arăt exact cum fac, ce spun statisticile despre metoda asta și — pentru că interdicția are efecte pe care le simțim toți, dar puțini le pot explica — am invitat un psiholog clinician să ne spună ce se întâmplă, de fapt, în mintea unui om căruia i se spune „n-ai voie”.

Momentul în care mi-am dat seama că citesc la pereți

Dacă ai asistat vreodată la un instructaj SSM clasic, știi scena: un birou, o fișă de instruire, un angajat care așteaptă să semneze și un responsabil care citește. „Se interzice... este obligatoriu... nu se admite...” Douăzeci de minute mai târziu, semnătura e pusă, dosarul e conform, iar angajatul a reținut cam cât reții tu din termenii și condițiile pe care le accepți cu un click.

Ani de zile am făcut și eu instructajul așa, pentru că așa am învățat și așa scrie prin cărți: pe angajat trebuie să-l instruiești cu ce are voie să facă și ce nu are voie să facă. Hârtiile erau în regulă. Oamenii semnau. Și totuși, evenimentele apăreau. Nu neapărat accidente grave — de multe ori „doar” situații: o scară improvizată, un cablu întins prin trecere, o mănușă lipsă exact la operațiunea care cerea mănușă.

La un moment dat am pus o întrebare simplă unui angajat proaspăt instruit: „Ce riscuri ai la postul tău?” S-a uitat la mine, s-a uitat în jur și a ridicat din umeri. Semnase fișa cu zece minute înainte. Cunoștea interdicțiile — sau cel puțin le auzise — dar nu vedea nimic. Atunci am înțeles că problema nu era omul. Problema era metoda: eu îi dădusem răspunsuri la întrebări pe care el nu și le pusese niciodată.

Ce am schimbat: de la „n-ai voie” la „ce crezi că se întâmplă dacă...?”

Am scris și în trecut că nu văd cu ochi buni instruirea în care stai să-i citești angajatului mult text — are voie, n-are voie. Așa că am întors procesul pe dos. În loc să-i spun omului ce să nu facă, îl învăț:

Să observe riscurile singur. Nu îi arăt eu pericolul cu degetul. Îl duc la locul de muncă și îl întreb: „Uită-te în jur. Ce ți-ar putea face rău aici?” La început răspunsurile sunt timide sau evidente. Dar exercițiul acesta, repetat, schimbă ceva fundamental: omul începe să scaneze mediul din proprie inițiativă, nu doar când e responsabilul SSM de față.

Să știe cum și unde să se uite. Observarea se învață, ca orice deprindere. Îi arăt zonele în care riscurile se ascund de obicei: la înălțime, sub nivelul privirii, în spatele rutinei („aici trec de o sută de ori pe zi, nu s-a întâmplat nimic niciodată”), la interfața dintre două activități, la echipamentele „provizorii” care au rămas definitive. Îl învăț să se uite la ce s-a schimbat de ieri până azi, pentru că riscul nou apare acolo unde s-a schimbat ceva.

Să evalueze pericolul la nivelul lui. Nu-i cer unui operator să facă o evaluare de risc ca un evaluator autorizat, cu formule și punctaje. Îi dau o grilă simplă, pe înțelesul lui: Cât de rău poate fi? Cât de des sunt expus? Ce mă protejează acum între mine și pericol? Trei întrebări pe care și le poate pune oricine, la orice post, în zece secunde.

Să înțeleagă unde duce pericolul. Aici e diferența dintre a ști o regulă și a înțelege o consecință. „Nu urca pe raftul depozitului” e o regulă. „Raftul ăsta nu e ancorat; dacă urci și se dezechilibrează, cad pe tine 200 de kilograme” e o consecință. Regula se uită. Consecința, odată vizualizată, rămâne.

Să știe cum poate diminua riscul. Pentru că degeaba vede omul pericolul dacă singura lui opțiune e să ridice din umeri. Îl învăț ierarhia simplă a controlului, tradusă în limbaj de atelier: poți elimina pericolul? Poți pune ceva între tine și el? Poți schimba modul de lucru? Și abia la urmă: echipamentul individual de protecție — ultima linie de apărare, nu prima.

Și interdicțiile? Există — dar intră altfel în capul omului

Să fim bine înțeleși: nu am eliminat interdicțiile. Unde riscul impune, interzic. Nimeni nu va lucra cu foc deschis lângă o butelie cât timp sunt eu responsabil de instruire. Diferența e cum ajunge interdicția la angajat.

Varianta clasică sună așa: „Se interzice lucrul cu foc deschis în apropierea recipientelor sub presiune.” Corect, legal, complet — și alunecă pe lângă om ca apa pe geam.

Varianta mea e o întrebare: „Ce crezi că se întâmplă dacă aprinzi focul lângă butelia asta?”

Și apoi tac. Îl las pe el să răspundă. Îl las să spună cu gura lui „explodează”, să se gândească la ce înseamnă asta la doi metri de el, la colegii din hală, la ce rămâne în urmă. La finalul acestui dialog de un minut, interdicția nu mai e regula mea, pe care el o respectă cât timp îl văd. E concluzia lui, la care a ajuns singur. Iar oamenii nu prea își încalcă propriile concluzii.

Ce spun cifrele: nu e doar impresia mea

Aș putea să mă opresc la „la mine a funcționat” — am observat, în anii de când instruiesc așa, o scădere reală a evenimentelor și accidentelor în firmele cu care lucrez. Dar experiența unui singur om e o poveste, nu o dovadă. Așa că hai să ne uităm la date.

Cea mai solidă cercetare pe tema asta rămâne meta-analiza publicată de Michael Burke și colegii săi în American Journal of Public Health: 95 de studii, peste 20.000 de participanți, din 15 țări. Concluzia, pe scurt: metodele de instruire cu implicare activă a cursantului sunt de aproximativ trei ori mai eficiente decât metodele pasive — adică decât exact cititul de instrucțiuni, prezentările și filmulețele care domină instructajul clasic. Mai mult, cunoștințele transmise pasiv se degradează dramatic: studiile arată pierderi de aproximativ 50% în doar câteva săptămâni, față de circa 15% la metodele cu implicare. Cu alte cuvinte, instructajul citit în ianuarie e pe jumătate uitat înainte de instructajul periodic următor.

Acum să punem lângă asta cifrele din România. Conform datelor Ministerului Muncii, în 2025 s-au înregistrat 5.323 de persoane accidentate în muncă, dintre care 96 mortal. Dar cifra care pe mine mă interesează cel mai tare, ca om de instruire, e alta:

Citește încă o dată: aproape 4 din 10 accidentați erau în primul an de muncă. Adică exact oamenii care abia au trecut prin instructajul introductiv-general și prin instruirea la locul de muncă. Dacă instruirea clasică și-ar face treaba, tocmai acești oameni — cu instructajul cel mai proaspăt în memorie — ar trebui să fie cei mai protejați. Realitatea arată invers. Pentru mine, asta nu înseamnă că instruirea nu contează. Înseamnă că felul în care o facem nu produce ce ne trebuie: un om care vede riscul, nu un om care a semnat o fișă.

Se mai citează des în literatura de specialitate că majoritatea accidentelor de muncă — unele studii vorbesc de 80–90% — au drept factor principal comportamentul uman, nu defecțiunile tehnice. Cifra exactă e discutabilă (de multe ori „eroarea umană” ascunde o organizare proastă a muncii), dar direcția e clară: degeaba ai utilaje conforme și hârtii impecabile dacă omul din fața utilajului nu percepe pericolul. Iar percepția pericolului nu se transmite prin citire. Se antrenează.

Perspectiva psihologului: ce se întâmplă în mintea omului când interzici

Am spus mai devreme că interdicția clasică „alunecă pe lângă om”. Am simțit asta din practică, dar nu e treaba mea să explic mecanismul din spatele ei — e treaba unui specialist. Am invitat-o pe Laura Matei, asist. univ. drd., psiholog clinician, să ne explice ce se întâmplă în mintea unui adult atunci când i se spune „n-ai voie”:

Laura Matei Asist. Univ. Drd., Psiholog Clinician laura-matei.ro

„Autonomia personală este un lucru important pentru oameni, nu doar la maturitate, ci la toate vârstele de după depășirea stadiului de dependență completă de adultul aparținător, în momentul deprinderii mersului. Acest moment aduce cu sine autonomia de explorare, care devine o nevoie tot mai semnificativă pe tot parcursul maturizării. La vârsta adultă, în mod intuitiv, această nevoie devine o parte importantă din însăși identitatea omului, motiv pentru care a interzice ceva unui adult este ca și când i-am spune: «Eu știu mai bine decât știi tu ce este mai bine pentru tine», și astfel se declanșează, în interiorul minții adultului, o serie de fenomene care duc la rezistență.

Spre exemplu, când îi interzicem ceva, poate apărea reactanța psihologică, o stare motivațională neplăcută, orientată spre recâștigarea libertății percepute ca fiind amenințată. Aceasta se manifestă frecvent prin furie, gânduri negative despre cel care impune regula, contestarea mesajului și tendința de a face chiar comportamentul interzis. În plus, opțiunea restricționată poate deveni mai atractivă sau mai prezentă mental tocmai pentru că accesul la ea a fost limitat; totuși, creșterea dorinței nu conduce inevitabil la comportamentul respectiv.

Când interdicția este formulată autoritar, adultul poate interpreta mesajul ca pe o invalidare a competenței sale de a decide, ceea ce reduce motivația autonomă și favorizează conformarea superficială, opoziția ori evitarea. De aceea, explicațiile, recunoașterea perspectivei persoanei și oferirea unor alegeri reale tind să reducă rezistența mai eficient decât controlul rigid.”

Exact asta vedeam eu în practică, fără să am cuvintele pentru fenomen: „conformarea superficială” e angajatul care respectă regula doar cât timp îl vezi, iar „reactanța” e motivul pentru care interdicția strigată face uneori mai mult rău decât bine. Și tot aici e explicația pentru care întrebarea funcționează: ea nu atacă autonomia omului — o folosește. Îi respectă competența de a judeca singur și îl lasă să ajungă la propria concluzie.

Cum arată, concret, o instruire făcută așa

Ca să nu rămânem la teorie, îți descriu cum decurge la mine o instruire la locul de muncă pentru un angajat nou — să zicem un lucrător în depozit.

Pasul 1 — Turul cu ochii lui. Nu începem în birou, începem în depozit. Îi dau o singură sarcină: „Plimbă-te cinci minute și spune-mi trei lucruri care ți se par periculoase.” Nu există răspuns greșit. Tot ce spune el e material de lucru.

Pasul 2 — Completez ce nu a văzut. A văzut motostivuitorul, dar nu a văzut colțul fără vizibilitate în care drumul lui de mers se intersectează cu drumul stivuitorului. Nu îi țin teorie: îl duc în colțul ăla, la ora la care e trafic, și îl las să audă claxonul. Acum știe de ce există oglinda și marcajul, nu doar că există.

Pasul 3 — Evaluarea pe scurt. La fiecare pericol identificat, trecem prin cele trei întrebări: cât de rău poate fi, cât de des ești expus, ce te protejează acum. Îl las pe el să dea verdictul. De cele mai multe ori e mai sever decât aș fi fost eu.

Pasul 4 — Diminuarea. „Și ce-ai putea face ca să nu te prindă?” Aici apar răspunsurile care îmi spun dacă instruirea a prins: când omul propune singur să schimbe traseul, să ceară mănuși noi, să nu stivuiască peste înălțimea marcată — a înțeles.

Pasul 5 — Interdicțiile care rămân interdicții. La final, punctez zonele fără negociere — focul lângă butelie, intervenția la instalația electrică fără scoatere de sub tensiune, urcarea pe rafturi. Dar fiecare intră prin întrebarea „ce crezi că se întâmplă dacă...?”, nu prin „se interzice”.

Partea frumoasă e că metoda funcționează identic la instruirea PSI / situații de urgență: în loc să-i citesc angajatului lista cu obligațiile privind apărarea împotriva incendiilor, îl pun să-mi arate el unde sunt sursele de aprindere din zona lui, ce materiale ar arde primele, pe unde ar ieși dacă ușa principală ar fi blocată de fum și unde e stingătorul cel mai apropiat — și dacă știe să-l folosească. Un om care a făcut o dată, cu mintea lui, traseul de evacuare, îl face și cu fum în hală. Un om care l-a văzut pe un plan de evacuare înrămat pe perete, nu.

„Și cu legea cum rămâi?” — rămân perfect acoperit

Întrebarea pe care o primesc cel mai des de la colegii de breaslă: bun, dar legislația? Răspunsul: legislația stabilește ce trebuie făcut, nu cum trebuie predat. Legea 319/2006 și normele de aplicare cer cele trei etape ale instruirii — instructajul introductiv-general, instruirea la locul de muncă și instruirea periodică — cer tematică, durată, fișă de instruire semnată. Am scris pe larg despre cadrul legal, etape și sancțiuni în articolul despre ce este și cum se face instructajul SSM — dacă vrei partea de obligații, termene și amenzi, acolo e totul.

Nimic din lege nu mă obligă să citesc monoton dintr-un dosar. Tematica e parcursă integral, riscurile de la post sunt acoperite, verificarea însușirii cunoștințelor se face — ba chiar se face mai riguros, pentru că un om care îmi explică el mie riscurile și-a demonstrat însușirea cunoștințelor mult mai convingător decât unul care a bifat un test cu trei variante de răspuns. Fișa se semnează la fel. Diferența e că, la mine, semnătura vine după o conversație, nu după o lectură.

Ce câștigă angajatorul (dincolo de dosarul conform)

Scăderea evenimentelor și accidentelor e câștigul evident — și cel pe care l-am văzut cu ochii mei de-a lungul anilor. Dar mai există unul, mai puțin vizibil și poate mai valoros: angajatul instruit așa devine un senzor. Omul care a fost învățat să observe nu se oprește din observat când plec eu. El e cel care vede scurgerea de ulei înainte să alunece cineva, cablul ros înainte de scurtcircuit, paletul crăpat înainte să cedeze. Într-o firmă cu 50 de angajați instruiți clasic, ai un om care caută riscuri — responsabilul SSM. Într-o firmă cu 50 de angajați învățați să vadă, ai 50.

Iar asta schimbă și relația angajaților cu domeniul SSM. Nu mai suntem „ăia cu hârtiile” care vin să te pună să semnezi. Devenim oamenii care te-au învățat ceva ce folosești și acasă, când îți pui copilul să-ți spună ce e periculos în bucătărie în loc să-i strigi „nu pune mâna!”.

Întrebări frecvente despre instruirea SSM bazată pe observarea riscurilor

Este legală instruirea SSM bazată pe întrebări și observare?

Da. Legea 319/2006 impune etapele, tematica, durata și documentarea instruirii, nu metoda pedagogică. Atâta timp cât tematica e parcursă, riscurile postului sunt acoperite și fișa de instruire e completată și semnată, modul de predare e la latitudinea instructorului.

De ce nu funcționează simpla citire a instrucțiunilor?

Pentru că memoria adultului nu reține liste citite de altcineva: cercetările arată că din instruirea pasivă se pierde aproximativ jumătate din conținut în câteva săptămâni, iar metodele cu implicare activă sunt de circa trei ori mai eficiente în formarea cunoștințelor.

Merge metoda și la PSI / situații de urgență?

Da. Identificarea surselor de aprindere, a materialelor combustibile și parcurgerea efectivă a traseelor de evacuare de către angajat sunt aplicații directe ale aceleiași metode.

Nu durează mai mult o instruire de acest fel?

Puțin, da — o conversație și un tur al postului durează mai mult decât o lectură. Dar diferența se măsoară în minute, iar ce compari de fapt e costul acestor minute cu costul unui eveniment: zile de ITM, cercetare, om accidentat, producție oprită. Din experiența mea, e cea mai rentabilă investiție de timp din tot domeniul SSM.

Care angajați au cea mai mare nevoie de instruirea aceasta?

Cei noi. Datele pe 2025 arată că aproape 70% dintre accidentații din România aveau sub 5 ani vechime, iar aproape 40% erau în primul an. Primele instructaje — introductiv-general și la locul de muncă — sunt exact momentele în care se decide dacă omul acela va vedea riscurile sau doar va semna că le-a auzit.

În loc de concluzie

Nu am inventat nimic revoluționar. Am făcut doar ce face orice meseriaș bun cu un ucenic: nu i-am recitat regulile meseriei, l-am învățat să se uite. Restul — scăderea evenimentelor, oamenii care vin ei să-mi arate ce-au observat, instructajele periodice care au devenit discuții în loc de formalități — a venit de la sine.

Iar dacă vrei ca partea administrativă a instruirii — fișe, termene, documente — să nu-ți mai mănânce timpul pe care l-ai putea petrece pe teren, cu oamenii, exact pentru asta am construit platforma EasySSM.

Vezi prețurile EasySSM sau cere o consultanță SSM gratuită și hai să discutăm cum poți aplica abordarea asta la firma ta.

Surse și date citate: Burke, M. J. et al., „Relative Effectiveness of Worker Safety and Health Training Methods”, American Journal of Public Health — meta-analiză, 95 de studii, peste 20.000 de participanți · Ministerul Muncii (MMFTSS), statistica accidentelor de muncă pentru anul 2025.