De patru ani intru în clase de școală — am început la clasa fiului meu și am ajuns, între timp, în alte clase și școli care mă solicită — și susțin mini-cursuri adaptate despre siguranță, prevenirea accidentelor și reacții corecte în situații de urgență. Nu le arăt copiilor imagini șocante și nu îi sperii cu ce pățesc dacă nu ascultă. Lucrăm cu prezentări pe limba lor, cu întrebări, cu exerciții practice și cu echipamente adevărate — iar la final, cu un quiz interactiv la care se bat pe clasament ca la un joc.

Articolul acesta e despre o convingere la care am ajuns pe teren, în ambele lumi în care lucrez — și în firme, la instruiri SSM cu adulți, și în bănci de școală: educația pentru siguranță are efecte cu atât mai puternice și mai durabile cu cât începe mai devreme. Și despre o condiție esențială: se face fără frică. Pentru că scopul nu e să creștem copii speriați și nici „mici SSM-iști” care recită reguli — ci oameni care înțeleg riscul și aleg singuri comportamentul sigur.

Cum a început: Școala Altfel, în școala în care am fost eu elev

Prima oară s-a întâmplat în săptămâna „Școala Altfel”, la Școala nr. 1 din Bragadiru — chiar în clasa în care învață fiul meu și, ca povestea să fie completă, în aceeași școală în care am fost eu elev. Am intrat cu emoții duble: o dată pentru că vorbeam în fața copiilor, și încă o dată pentru că mă întorceam, după ani buni, în băncile din care plecasem.

Am pregătit atunci o prezentare despre prevenirea accidentelor și reacțiile corecte în situații de urgență, adaptată vârstei lor. Am lucrat împreună cu echipamente reale de protecție — căști, mănuși, veste reflectorizante, stingătoare — și am făcut exerciții practice și simulări: cum reacționezi, unde te adăpostești, pe unde ieși. Copiii nu s-au plictisit nicio secundă. Iar eu am plecat de acolo cu o concluzie care nu mi-a mai dat pace: dacă o oră poate produce atâta interes și atâtea întrebări bune, ce ar produce educația asta făcută constant, de la vârste mici?

De atunci au trecut patru ani. Mini-cursurile s-au așezat într-o formă a lor și s-au întins — alte clase, alte școli, alte vârste. Iar materialele au evoluat odată cu ele: azi am lecții interactive și quiz-uri construite special, pe niveluri, de la riscurile de accidentare de zi cu zi până la situații de urgență.

De ce „de mici”? Pentru că cifrele nu ne lasă altă concluzie

S-ar putea crede că educația pentru siguranță la copii e un moft, un „nice to have” pe lângă materiile serioase. Cifrele spun altceva.

Iar povestea nu se oprește la copilărie. Uită-te ce se întâmplă când acești copii ajung la primul loc de muncă: potrivit datelor Eurostat analizate de Agenția Europeană pentru Securitate și Sănătate în Muncă (EU-OSHA), lucrătorii tineri de 18-24 de ani au o rată de accidentare cu peste 50% mai mare decât colegii lor de 25-54 de ani. Iar în România, am scris recent despre asta, statisticile oficiale pe 2025 arată că aproape 40% dintre persoanele accidentate în muncă erau în primul an de angajare.

Pune cap la cap cele trei cifre și vezi întregul film: copilul care nu a primit nicio educație de siguranță devine adolescentul care „nu pățește el nimic”, care devine tânărul angajat care se accidentează în primul an — pentru că prima lui întâlnire reală cu prevenirea a fost un instructaj citit pe repede-înainte, la 19-20 de ani. Prea târziu, prea sec, prea departe de felul în care omul acela a învățat tot restul lucrurilor importante din viața lui.

Exact de aceea EU-OSHA militează de ani buni pentru integrarea educației de securitate și sănătate în școli, de la vârste mici — ceea ce ei numesc „mainstreaming OSH into education”: nu o materie nouă, ci un fir care se țese prin educația existentă, cu metode participative, nu cu predici. Cultura prevenirii nu se instalează la angajare, ca un program pe calculator. Se crește, ca o deprindere — și copilăria e solul cel mai fertil.

Nu vrem „mici SSM-iști”. Vrem copii care înțeleg

Vreau să fiu foarte clar aici, pentru că e capcana în care poate cădea orice program de educație pentru siguranță prost gândit: scopul nu e să transformăm copiii în mici inspectori care recită reguli și le fac observație colegilor cu degetul ridicat. Un copil care papagalicește reguli e la fel de departe de o cultură reală a prevenirii ca un copil complet nepăsător — niciunul nu gândește.

Ce urmăresc eu la aceste ore sunt, în esență, aceleași trei lucruri pe care le urmăresc și la adulți, în firme:

Să recunoască situațiile care pot răni. În prezentările mele nu există liste de interdicții. Există întrebări: „Atunci când ne jucăm sau facem o activitate, ce lucruri ar putea să ne facă rău?”, „Cum ne dăm seama că o situație e periculoasă?”, „Care sunt semnele de avertizare?”. Pornim de la exemple din viața lor — acasă, la școală, pe stradă, la antrenament — și copiii ajung singuri la răspunsuri. De multe ori, mai severe decât le-aș fi dat eu.

Să lege cauza de consecință. Scenariile din lecțiile și quiz-urile mele sunt situații reale, nu abstracțiuni: priza care scânteiază când ești singur acasă, telefonul folosit în timp ce traversezi, căștile la volum maxim pe stradă, colegul care te provoacă „să fii curajos”, challenge-ul viral periculos. La fiecare, întrebarea nu e „ai voie sau n-ai voie?”, ci „ce se poate întâmpla și ce faci?”. Iar când un copil alege greșit la quiz, nu primește o bulină neagră — primește explicația, pe loc: de ce răspunsul corect e cel corect. Greșeala devine moment de învățare, nu de rușine.

Să știe să reacționeze, nu doar să știe. Partea de situații de urgență — incendiu, cutremur, evacuare, apelul la 112 — nu se povestește, se exersează. De aceea fac exerciții practice și simulări, și de aceea aduc echipamente adevărate pe care copiii le văd și le ating. Un copil care a ținut în mână un stingător și a parcurs o dată, cu piciorul, traseul de evacuare are în corp ceva ce nicio planșă de pe perete nu îi poate da.

De ce nu-i sperii: frica e cel mai prost profesor

Există o tentație veche în educația pentru siguranță: arată-le ceva șocant, „să se sperie și să țină minte”. Imagini cu accidente, povești terifiante, amenințări. Pare logic — și e greșit, iar asta nu e doar părerea mea.

Cercetarea pe programele de prevenire bazate pe frică e fără echivoc. Cel mai cunoscut exemplu vine din SUA: programele de tip „Scared Straight”, în care adolescenții erau duși în închisori ca să-i sperie de consecințele infracțiunilor. O analiză sistematică riguroasă (Petrosino și colab., pentru Campbell Collaboration) a arătat nu doar că programele nu funcționează, ci că au crescut comportamentele problematice față de grupurile care nu au participat deloc. Frica a produs fix opusul intenției. Iar literatura despre „fear appeals” în prevenirea la tineri arată în mod repetat același tipar: șocul atrage atenția pe moment, dar nu construiește comportament — construiește evitare, negare sau, la adolescenți, chiar atracție pentru lucrul interzis.

Văd asta la fiecare curs: copilul speriat se închide și așteaptă să treacă momentul; copilul curios se deschide și învățarea curge singură. Iar la adolescenți intervine ceva în plus, despre care am scris și în articolul despre instruirea fără interdicții: nevoia de autonomie. Adolescentul căruia îi interzici de pe poziție de autoritate îți va demonstra, uneori cu orice preț, că poate. Adolescentul pe care îl faci partener de raționament îți va demonstra că înțelege.

Dar aici intru pe terenul altcuiva. Ce se întâmplă de fapt în mintea unui copil sau a unui adolescent când învață despre pericole? De ce prinde educația asta atât de repede la ei, față de cât de greu intră un instructaj clasic la adulți? Am invitat un specialist să ne explice.

Perspectiva psihologului: cum învață, de fapt, copiii și adolescenții despre risc

Pentru partea aceasta l-am invitat pe Emil-Gabriel Matei, psiholog clinician și psihoterapeut integrativ în formare, cu experiență în lucrul cu adolescenți, care explică ce se întâmplă în mintea copiilor și adolescenților atunci când li se vorbește despre pericole de la vârste mici — și de ce felul în care le vorbim schimbă tot:

Emil-Gabriel Matei Psiholog clinician și psihoterapeut integrativ în formare, cu experiență în lucrul cu adolescenți cabinetepsihologiebt.ro

„Copiii și adolescenții nu înțeleg discuțiile despre risc în același fel în care înțeleg adulții. O parte importantă din acest proces ține de modul în care se dezvoltă creierul. În copilărie și adolescență, creierul este încă într-un proces intens de maturizare, iar cortexul prefrontal, care este implicat în planificare, controlul impulsurilor, evaluarea consecințelor și luarea deciziilor, este una dintre structurile care ajunge la maturitate ceva mai târziu, în general în jurul vârstei de 25 de ani. În același timp, structurile cerebrale implicate în emoții, recompensă și căutarea noutății devin foarte active în adolescență.

Această etapă de dezvoltare nu înseamnă că adolescentul nu înțelege ce este periculos. Dimpotrivă, poate înțelege foarte bine, la nivel rațional, că un anumit comportament are potențial mare de risc. Diferența apare mai ales în situațiile în care emoția este puternică, recompensa este imediată sau presiunea grupului este mare. În astfel de momente, mecanismele care țin de recompensă și reacția emoțională pot cântări mai mult în luarea deciziei decât capacitatea de a anticipa și înțelege consecințele pe termen lung. Cu alte cuvinte, faptul că un adolescent știe că ceva este riscant nu garantează că va acționa întotdeauna în acord cu această informație.

De aceea, curiozitatea și explorarea sunt atât de importante în dezvoltarea copilului. Prin joc, imitație, acceptarea greșelilor și încurajarea încercărilor în ciuda acestora, copilul își construiește treptat propriile repere despre lume. Iar experiențele repetate contribuie la formarea unor comportamente care, în timp, vor fi însușite de către copil. Ceea ce învață în primii ani de viață, mai ales într-un context de relație de siguranță, încurajare și acceptare cu părinții, poate deveni ulterior un reper pe care îl folosește chiar și atunci când adultul nu mai este lângă el.

Însă, în adolescență apare o altă componentă esențială: nevoia de autonomie și importanța tot mai mare a apartenenței la grupul de egali. Creierul adolescentului este într-o perioadă în care sistemele de recompensă și sensibilitatea la experiențe sociale sunt foarte active, în timp ce mecanismele de control și evaluare a consecințelor pe termen lung se află încă într-un stadiu de dezvoltare relativ timpuriu. De aceea, un adolescent poate lua o decizie diferită atunci când este singur, spre deosebire de situația în care se află în fața grupului de prieteni. Nu pentru că nu cunoaște riscul, ci pentru că, în acel moment, apartenența, statutul, curajul sau autonomia pot avea o valoare emoțională mai mare.

Asta schimbă și felul în care ar trebui să vorbim cu copiii despre pericole. Frica poate proteja, dar nu poate fi singura strategie de învățare. Atunci când copilul este speriat sau rușinat, este posibil să rețină pericolul, dar nu neapărat să înțeleagă mecanismul din spatele lui. În schimb, atunci când îi permitem să întrebe, să exploreze și să înțeleagă consecințele, îl ajutăm să își construiască propriul sistem de evaluare a riscului. Scopul nu este să eliminăm curiozitatea, ci să o transformăm într-un instrument de învățare.”

Recitiți ultima lui frază: „scopul nu este să eliminăm curiozitatea, ci să o transformăm într-un instrument de învățare”. Exact asta încerc să fac la fiecare oră — iar acum știți și de ce funcționează: pentru că lucrează cu felul în care e construit creierul copilului, nu împotriva lui.

Cum arată un mini-curs de-al meu, concret

Ca să nu rămână totul la nivel de principii, iată cum decurge o astfel de oră — structura e aceeași, conținutul îl adaptez la vârstă și la ce își dorește școala:

1. Prezentarea interactivă. Pornim de la întrebarea „ce sunt riscurile de accidentare?” și trecem prin mediile lor reale: acasă, la școală, pe stradă și în trafic, la sport, în online. Nu e o prelegere — la fiecare pas copiii răspund, dau exemple de la ei, se contrazic, iar eu doar ghidez discuția. Pentru clasele mai mari am module separate pe situații de urgență: incendiu, cutremur, inundații, urgențe medicale, evacuare.

2. Partea practică. Lucrăm cu echipamente reale de protecție — căști, mănuși, veste reflectorizante, stingătoare — și facem exerciții și simulări: cum te adăpostești la cutremur, cum ieși la evacuare, ce spui când suni la 112. Lucrurile pe care le faci cu mâinile și cu picioarele rămân altfel decât cele pe care doar le auzi.

3. Quiz-ul cu clasament. Finalul e partea lor preferată: un quiz interactiv construit de mine, în care fiecare elev își scrie prenumele și primește 5 întrebări extrase aleatoriu dintr-un set mare — deci colegii nu au aceleași întrebări și n-au ce copia. Fiecare răspuns, corect sau greșit, vine cu explicația lui, pe loc. La final, clasamentul clasei, cu stele și medalii. Ce era „test” devine joc — iar copiii cer să mai dea o dată tocmai testul de la care alți elevi fug.

Nicio imagine șocantă. Nicio amenințare. Niciun copil speriat. Și, la finalul orei, o clasă întreagă care a discutat despre riscuri, a exersat reacții de urgență și s-a verificat singură — jucându-se.

Ce poate face fiecare: școala, părintele, firma

Școala. Nu e nevoie de o materie nouă și nici de birocrație în plus. E nevoie de deschidere: o oră în „Școala Altfel”, o oră de dirigenție, un invitat care știe să vorbească pe limba copiilor. Din experiența mea, școlile sunt foarte deschise la astfel de ore — de multe ori poarta de intrare e un părinte care lucrează în domeniu. Exact în spiritul recomandărilor europene: prevenirea integrată firesc în educația existentă, nu lipită artificial de ea.

Părintele. Cel mai simplu program de educație pentru siguranță din lume e o întrebare pusă în bucătărie: „Tu ce crezi, de ce nu las eu coada tigăii spre margine?”. Copilul întrebat gândește; copilul certat execută — până nu-l mai vede nimeni. Dacă din articolul acesta rămâi cu o singură propoziție practică, aceasta să fie: înlocuiește „nu pune mâna!” cu „ce crezi că se întâmplă dacă...?” ori de câte ori situația nu e urgentă. (Când e urgentă, evident, întâi îl tragi de mânecă și abia apoi discutați.)

Firma. Poate părea că firmele nu au niciun rol aici — dar tocmai ele culeg, peste ani, roadele sau consecințele. Angajatorii care își încurajează specialiștii SSM să susțină ore în școlile din comunitate nu fac doar un gest frumos de responsabilitate socială: contribuie, la propriu, la generația viitoare de angajați care vin la primul instructaj știind deja despre ce e vorba. Iar pentru colegii de breaslă care se gândesc să încerce: e cel mai recunoscător public pe care îl veți avea vreodată.

Întrebări frecvente despre educația de siguranță la copii

Nu îi facem pe copii anxioși vorbindu-le despre pericole?

Exact invers, dacă o facem corect. Anxietatea vine din pericol perceput fără control. Educația prin discuție, exercițiu și joc dă copilului control: el înțelege situația și știe ce are de făcut. Frica apare când folosim imagini șocante și amenințări — de aceea metoda corectă le evită complet.

De la ce vârstă se poate începe?

Devreme, cu condiția adaptării: la cei mici vorbim prin joc și exemple simple despre „ce ne poate răni”, la ciclul gimnazial intră riscurile de zi cu zi discutate pe scenarii — acasă, la școală, în trafic, la sport, în online — plus situațiile de urgență și apelul la 112, iar spre liceu se adaugă primul ajutor și puntea către primul loc de muncă.

Nu e treaba școlii să facă asta?

E treaba tuturor. Școala oferă cadrul, specialiștii oferă conținutul adaptat, părinții oferă continuitatea de acasă. Agenția Europeană pentru Securitate și Sănătate în Muncă recomandă explicit integrarea educației de securitate în școli de la vârste mici — nu ca materie separată, ci ca fir prin educația existentă.

Ce legătură are educația din școală cu accidentele de muncă?

Directă. Lucrătorii tineri (18-24 de ani) au o rată de accidentare cu peste 50% mai mare decât restul, iar în România aproape 40% dintre accidentații din 2025 erau în primul an de angajare. Tânărul care ajunge la primul instructaj fără nicio educație anterioară de siguranță pornește de la zero — în cel mai riscant moment al carierei lui.

Cum pot aduce un astfel de curs la clasa copilului meu?

Vorbește cu învățătorul sau dirigintele — „Școala Altfel” și orele de dirigenție sunt cadrul perfect, iar școlile sunt de regulă foarte deschise, mai ales când propunerea vine printr-un părinte. Iar dacă vrei să discutăm despre un mini-curs la o clasă sau școală, scrie-mi: fac asta de patru ani și o fac cu cea mai mare plăcere.

În loc de concluzie

Peste 15-20 de ani, copiii din clasele în care intru azi vor semna primele lor fișe de instruire SSM. N-am nicio iluzie că își vor aminti numele meu sau vreo lecție anume. Dar știu ce rămâne după astfel de ore: reflexul de a se întreba „ce se poate întâmpla aici?”, curajul de a semnala un pericol fără jenă și câteva reacții exersate care, într-o zi urâtă, pot face diferența. Iar un tânăr care vine la primul instructaj cu acest bagaj nu mai are nevoie să fie speriat sau păzit — are nevoie doar de un instructaj care să-l trateze așa cum a fost tratat în clasă: ca pe un om care poate să înțeleagă și să judece singur.

Dacă ești profesor, director de școală sau părinte și vrei un astfel de mini-curs la clasa ta — sau ești angajator și vrei să discutăm cum arată o instruire care formează, nu doar bifează — scrie-mi aici. Iar dacă vrei să vezi cum aplic aceeași filosofie la adulți, citește articolul despre instruirea SSM fără interdicții.

Surse și date citate: UNICEF — peste 1.600 de decese pe zi la copii și adolescenți sub 19 ani din răniri prevenibile, principala cauză de deces la aceste vârste · EU-OSHA / Eurostat — rata de accidentare la lucrătorii de 18-24 de ani: 2.311 la 100.000, față de 1.416 la grupa 25-54 · EU-OSHA, „Mainstreaming OSH into education” · Petrosino și colab., Campbell Collaboration — analiza sistematică a programelor de tip „Scared Straight” · Ministerul Muncii (MMFTSS), statistica accidentelor de muncă 2025.